ţâfnoasa

#enescu

In ţâfnoasa spune… on 22/03/2015 at 21:56

Tu, zână, ia-ţi programu’. Începi pe 30. Cu Carpenter. Sâmbătă, pe la 22-23 aterizează. Ne vedem la sediu şi apoi mergem la aeroport să-l întâmpini. Cu pâine şi sare, ioc.

But who is Carpenter? Caut pe Google şi, mai întâi, mă uit la poze. Dumnezeule! Cu ce-am greşit să-l am pe…Carpenter? E…fistichiu.

Sâmbătă, 30 august 2013, pe la ora 21, înspre 22, ajung la sediu. Acolo, alte câteva colege, toate roz. Şi eu în picioare cu bucuria piticului, să mă ridic la înălţimea lu’ Carpenter. Şi tremuram toată.

Hai, tuuuu, de ce eşti agitată? E prima dată?

Mnu, am mai fost…

Păi, ai mai fost, ştii cum e, de ce îţi faci atâtea griji?!

Păi, voi nu l-aţi văzut… E ciudat, e fistichiu răăăău, n-o să ne înţelegem, cum o să mă înţeleg eu cu el?! Ai văzut cum araaaată?!

Hai, nu te mai gândi la asta. Frumoase sandale, apropo!

…şi se face ora fixă, coborâm să ne urcăm în maşini şi să mergem la aeroport. Ajungem în faţa sediului, nu ştiu ce se întâmplă, dar şoferii pleacă fără noi. Dăm câteva telefoane, se întoarce unu’, ne înghesuim în Duster şi purcedem.

În capul meu, numai Carpenter cu freza blondă, ciufulită, zâmbet olecuţă sarcastic, alteori tuns periuţă sau extravagant, ras pe lângă urechi, dar cu ditai palmieru’ în vârfu’ capului sau creastă, cum vrei să îi spui. Îmi inspira un pic a familia Adams. Buhuhuuu! Nimic greşit. Cântă la orgă.

…şi trăgând de fustă, să stea la locul ei, dar cu ochii-n opt (aşa e când porţi ochelari) după Carpenter stau liniştită-ntr-un colţ. De emoţii l-am pierdut prin mulţime, dar am dat de el când trecea pe lângă mine, condus de colegul de la aeroport înspre maşină. Şi am sărit ca o ziaristă care risca să îşi piardă exclusivitatea şi l-am abordat.

Hei, Cameron! Eu sunt Andreea şi mă voi ocupa de tine zilele astea.

…îşi ridică de pe urechi căştile să m-audă. A zâmbit şi mai că şi-a văzut de drum, urmându-l pe colegul meu. Eu, lângă el, să nu îl pierd. Eram suspectă, deja. Prea roz, prea insistentă. Başca mă şi urc cu el în maşină. El, inabordabil.

Pe drumul înspre hotel, eu îmi repetam discursul – ştii, m-au sunat nişte jurnalişti care ar vrea să-ţi ia nişte interviuri, să te filmeze. Uite, Popescu ar vrea mâine dimineaţă, ca să aibă timp să monteze până seara, Ionescu şi-ar dori mâine, dar în pauză, tipa de la televiziune vrea să ştie la cât începi repetiţia, ca să vină să aranjeze luminile pentru transmisiune, Georgescu ar vrea înainte să pleci, adică duminică…

Da. Atât am apucat să fac tot drumul. Carpenter era oricum în lumea lui, evident, cu căştile pe urechi. Şi ajungem la hotel. Nu-l mai scap din ochi şi merg cu el să îşi facă check-in-ul. Săracu’, n-avea de ales, trebuia să mă sufere pe perioada şederii. Dă actele, primeşte cheia, apoi îşi ia bagajul şi mă salută.

Staaaai, că trebuie să îţi mai zic ceva. Şi încep să turui. Speech-ul cu interviurile.

Păi, să le facem mâine pe toate. Programează-le tu. Noapte b..

Ok, dar uite că în fişa mea scrie că ai repetiţia duminică la 8. La cât ne vedem mâine?!

Păi, nu e nevoie să încep aşa devreme. ne putem vedea la 9.

Bun. Noapte bună, ne vedem mâine, la 9.

Şi ne vedem duminică la 9.

‘neaţa, pisi.

Bună dimineaţa! Ce faci?

Păi, te cam conduc la repetiţie.

Prima intrare oficială a mea în Ateneu. Îl zăpăcesc niţel, stânga dreapta, vreau să intru mândră-n Ateneu, da’ nici nu urc prima scară că mă apucă agitaţia – cheia?? Unde e cheia?? E în uşă? Sigur? Bine…

Să mergem.

Auzi, daaaa’ un lift nu există pe aici?, mă întreabă aruncându-şi ochii la mini trolerul pe care îl târăia după el.

Nu, nu există din câte ştiu. Dacă vrei ţi-l urc eu pe scări, reuşesc chiar şi cu două degete, promit!

Paranteză. Băi, da’ atâta tupeu rar mi-a fost dat să văd. După ce că mă apucaseră palpitaţiile că mai era un pic şi ateriza…mister şi eu nu ştiam unde-i sala şi camera în care trebuia să se schimbe, el mă întreabă de lift?! Zău că nu  mi-a dat prin cap să întreb de aşa ceva, mai ales după umilinţa cu “Nicoleta”?! Nu, nu mă cheamă Nicoleta. Pe badge scria alt nume, nicio legătura cu Nicoleta, dar paznicu’ visa Nicolete…

Bun. Să revenim.

Spăşit (cum altfel, de fapt) îşi ia trolerul în spinare (mi-a refuzat ajutorul, sâc!) şi urcă scările. Pam pam. La al doilea colţ pe care îl dăm mă întreabă “ce e ăla? Lift?”. Am bâjbâit prin puţul gândirii după cuvinte şi am reuşit să zic doar atât:

Ăăăa, se pare că da, nu ştiam de el (sinceră, ce naiba), dar nu cred că e prea sigur, e cam de pe vremea Ateneului, deci mai bine nu îl foloseşti.

A zâmbit şi-a intrat în cameră. Am răsuflat uşurată şi-am aşteptat să se despacheteze, să-i arăt sala. Băi, deci era dimineaţă, dar afară un soareeeeeee şi deodată a început să tune şi să fulgere.

Ceeeeeeee, ce înseamnă asta?!

Păi, mâncarea ta, zic eu cu un zâmbet absolut inocent.

Păi, cuuum?! Eu trebuie să rezist toată ziua cu un sandviş?

…e şi un măr pe acolo, băi, pişpirică.

Şi peşte!!!! Eu nu mănânc peşte (da, ţi-or sta oasele în gât)!!! Vreau paste!!! Eu vreau pasteeeee!!!

Ho, nebunule, să ne calmăm. Îi explic situaţiunea, că aia a primit dacă n-a cerut altceva, verific blablabla.

Pe scurt. M-am dus şi i-am luat paste. ŞI PÂINE!!!!!!!!!!!! M-a speriat, iar când m-am dus după mâncarea mea i-am luat şi lui un meniu. Să nu leşine pe acolo, zic, poate mai îmi spăl şi eu din păcate, deşi n-aveam nicio treabă cu pastele lui.

Interesează pe cineva că eu am reuşit să mănânc doar supa? :)) Pe repede-înainte, mai rău ca la armată. Era vreo 4 ora.

Între timp, pe scenă se spumega. Orga nu era acordată. Timpul trecea, repetiţie ciuciu, ziariştii, punctuali. Carpenter scotea flăcări pe nări că nu voia să fie filmat cu şosete în picioare, fără pantofi.

Pisi, nu îţi filmează nimeni şosetele, doar prim plan.

nu, Nu, NU! NUUUU!!! Gata, să se oprească, să nu mai filmeze. Mă duc să mă schimb. Şi s-a dus. (Asta după ce a făcut figuri c-au venit prea devreme. Pisi, la 12 am stabilit cu ei, că tu m-ai pus pe mine să aleg, la 12 au venit. Ciocu’ mic şi joc de glezne la propriu să acordezi aia mai repede). Şi s-a schimbat. Aleluia. Şi-au făcut oamenii treaba, a reînceput furtuna.

Pentru că orga nu voia să rămână acordată, sare în ajutor nea Gică (90+). Probabil ai prins şi tu ceva moşi foarte amabili, care ştiu ei mai bine cum stă treaba şi tot vorbesc, şi vorbesc, şi vorbesc. La fel şi nea Gică. În română.

Carpenter îşi băga. În engleză. Apoi îşi dădea ochii peste cap. Şi iar îşi băga. Pe principiu’ “du-te dracu’, nea Gică, Dumnezeule, ce dracu’ caută ăsta aici?! Pleacă! Du-te, găseşte-ţi altă treabă, lasă-mă dracu’ în pace, n-auzi??? Eşti surd??? Du-te, du-te!!!!”. Nea Gică, evident, în lumea lui. În română. Evident că nu înţelegea ce zice Carpenter, dar pe mine m-a pufnit râsu’. Şi am încercat să mă abţin când Carpenter mi-a săgetat o privire deeee… mamă-mamă.

Gata, a plecat nea Gică în treaba lui, toată lumea să plece din sală! Uş, uş! Adios! …asta întâmplându-se când eu orbecăiam după mâncare. Ajuns cu trofeul aka mâncarea în mână şi mă opreşte unul dintre tehnicienii de la Ateneu.

Nu intra, că a zis că vrea să fie singur să repete.

Nu zău! Păi, şi eu ce fac cu mâncarea? Unde o las? Cheia e la el, inteligento!

Păi, nu ştiu, dar…vezi…la noi a ţipat.

Îi zic şi eu ceva o rugăciune în gând şi deschid uşor uşa care dădea pe scenă. Mmmmmm, îşi dădea sufletul pe orgă. În câteva secunde aruncă ochii la mine, îi arăt punga, zâmbeşte sarcastic, iau cheia şi fug. :))

Evident, următoarele orele am făcut kilometri pe scările Ateneului. Nu glumesc. Eram în fundul sălii de spectacol, cu emoţii că poate am setat ceva greşit şi telefonul nu e dat pe silenţios şi când o sunaaaa, să te ţii, maică. La prima vibraţie, sus, în picioare, pâş pâş, deschide uşa înceeeet, să nu scârţâie, închide-o la fel de uşor, coboră trei scări şi răspunde în şoaptă. Vezi că am ajuns, sunt în backstage, ne vedem aici? Bine, stai că vin în două minute. Da, coboară scările, urcă altele… Apoi repetă operaţiunea ori de câte ori e nevoie. D’oh. Are cineva nevoie de spion? Sunt liberă de contract! :))

Nu prea am simţit când a trecut timpul. Poate mai căscam din când în când, dar odihnită eram. Din fericire.

Şi uite cum se face ora de concert, el eliberează scena, să nu îl prindă spectatorii acolo. Nu ştiu cum a plecat de pe scenă, dar aflu rapid. Pentru că îşi dă seama şi urlă după mine să îi aduc pantofii. Pantofi uitaţi în sală, rândul doi sau trei, chiar în capăt. Din fericire erau încă acolo. Pantofi albaştri. De fapt, erau creaţi dintr-un fel de staniol albastru. Şi costumul, tot albastru, evident.

Bat la uşă să-şi ia mândru’ pantofii, deschide, îi apucă şi urlă. Din nou.

Loredanaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!!!!!!!!

Cameroooon!

Şi urmează o îmbrăţişare a la Iartă-mă.

Da, Loredana aia cu reveria, de mă speriase şi pe mine când am văzut-o proptită-n faţa uşii… Da, se cunoşteau, erau prietenii vechi. Mi-a zis apoi duduia.

Şi-a urmat concertul. Nu prea ştiu ce s-a întâmplat acolo. Am tras frumos de fustă, să nu se ridice mai mult decât era cazul, mi-am strâns picioarele şi m-am aşezat pe treapta a patra de pe scara de lângă uşa care dădea pe scenă. Şi cu ochii beliţi la televizorul ăla cu diagonală de 20 de centimetri şi alături de ALT nea Gică, mai tinerel, de vreo 65 de ani şi cu o duduie de la radio, cu căşti bine ancorate pe urechi şi informaţii lipsă am asistat la concert. Aplauze am auzit, Carpenter vorbea ceva, mai şi cânta, eu aş fi tras un pui de somn, cu sinceritate zic.

Şi se termină. Numai că nu putem pleca până nu merge în foaier să dea autografe. Bine, mergem în foaier să dăm autografe. Şi dă, şi dă, şi dă. La naiba, nu mai termină. Zic, eu vreau poză cu el, musai, la câte multe ore din viaţă mi-a mâncat. Loredana, ascunsă după un colţ. Ne fotografiem, îl trag în poză şi cu statuia lu’ Enescu, apoi insist să meargă să îşi ia bagajul, să îl duc odatăăăăă la hotel.

Pe drum, impresii despre concert şi…ora la care ne vedem olecuţă mai târziu. Ah, şi ţine morţiş să îmi spună că el n-o să se culce, başca se duce cu madam cântăreaţa în club. Şi-mi aruncă o invitaţie.

Aaaa, nuuuu, tu nu vezi cât e ceasul?! Trebuie să vin după tine dimineaţă, cum să merg AŞA ÎMBRĂCATĂ?! …mai devreme îmi făcuse un compliment; zisese că semăn cu Ceauşescu – nu ştiu care, el sau ea, a rămas o enigmă.

Şi-am încălecat pe volan şi-am purces acasă. La ora 2. Noaptea. Plecată de la 8 dimineaţa. 18 ore de stat la Ateneu. Ei, îmi depăşeşte cineva recordul? A, stai, poate tot eu. Mai e şi anul ăsta o ediţie. Fără Carpenter, din fericire.

Amin.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Tomata cu Scufita

Experiențele merită împărtășite. Să ne amuzăm!

Jurnalul unui medic emigrant

Experiențele merită împărtășite. Să ne amuzăm!

me & my monkeys

Experiențele merită împărtășite. Să ne amuzăm!

Jurnal de bord fără vârstă

Experiențele merită împărtășite. Să ne amuzăm!

Simona Tache

Jurnal roz de cazarmă

%d blogeri au apreciat asta: